Mănăstiri
Hilandar
Această sfanta Manastire a fost zidită de Vlădica Sârbesc, Stefan Nemanici la 1151-1195, care în călugărie luă numele de Simeon, împreună cu fiul său, Sava. La această manastire se află două icoane făcătoare de minuni. Una numită Trirucita" (cu trei mâini) fiindcă sub mâinile Maicii Domnului este zugrăvită si mâna Sfantului Ioan Damaschin. Se stie că acesta a fost secretarul Voievodului Damascului si scriind el o scrisoare împăratului Bizantin, Leon Iconoclastul, a fost socotit de voievod ca trădător al intereselor Damascului si deci a poruncit să i se taie mâna. A stat mâna spânzurată în ulita Damascului, de dimineată si până seara. Spre seară, Sfantul Ioan a cerut mâna de la voievod si i s-a permis s-o ia. Ioan o asează in locul de unde a fost tăiată si prin rugăciune fierbinte, cu lacrimi făcute în fata acestei sfinte icoane s-a prins la loc lecuindu-se.
Se mai găsesc sfinte moaste ale diferitilor sfinti, o părticică din Sfantul lemn, Capul Sfantului Eftimie cel Mare si piciorul Sfantul Simeon, ctitorul manastirii. In interior are 16 paraclise cu odoare scumpe, o evanghelie scrisă pe pergament de mare valoare, cârti si manuscrise slavone, 6 din pergament din sec. XII-XVII-lea cuprinzând chestiuni bisericesti, 68 manuscrise cuprinzând materii Eclesiastice din sec. XVII-XVIII-lea.
Mănăstirea este așezată într-un loc foarte frumos, cu mulți chiparoși în apropiere, și a fost construită în secolul al XII-lea de către prințul Rațco, fiul regelui Serbiei, Ștefan Nemania. Cu toate că era moștenitor al tronului, a părăsit slava și cinstea lumească și a venit în Imperiul Bizantin, fiind călugărit la Mănăstirea Tesalonicheos sub numele de Sava, iar de acolo a venit în Sfântul Munte și s-a închinoviat la Mănăstirea Vatopedu. După un timp, a trimis o scrisoare tatălui său, vorbindu-i despre deșertăciunea acestei lumi. Umilindu-se de cele scrise și voind să fie aproape de fiul său, regele Ștefan a pus în locul său pe tronul Serbiei pe al doilea fiu al său, iar el, părăsind toate cele ale lumii a venit în Sfântul Munte, unde s-a făcut călugăr, primind numele de Simeon.
După câțiva ani, tatăl și fiul, la rugămintea noului rege sârb, Ștefan al II-lea, au zidit Mănăstirea Hilandaru, pe ruinele unei alte mănăstiri.
Denumirea de Hilandaru provine din două surse: prima, de la numele celui care a zidit un paraclis, numit Helandari; a doua, de la miile de pirați care au încercat să atace mănăstirea, fiind opriți de puterea lui Dumnezeu, prin mijlocirile Maicii Domnului, căci, de câte ori se apropiau de mănăstire, vedeau o ceață groasă care înconjura zidurile, nemaiputând să deslușească nimic. Fiind cuprinși de groază și nemaivăzând nimic în jurul lor, pirații începeau să se omoare între ei. Hilii înseamnă mii, iar andara, ceață.
După un timp, Sava a fost chemat în Serbia, unde a fost hirotonit episcop, iar Simeon a rămas nevoindu-se în mănăstire, până la sfârșitul vieții. După trecerea la Domnul, sfintele lui moaște au izvorât mir, vindecând pe mulți bolnavi, iar din mormânt a crescut o viță de vie care există și astăzi. Este o adevărată minune, să vezi ieșind din stâncă o viță care fără să fie udată vreodată a rezistat aproape 800 de ani. Strugurii de la această vie sunt folositori pentru femeile care nu pot avea copii, dezlegându-se nerodirea pântecelui.
După ce a fost hirotonit episcop, Sava s-a dus la Ierusalim, să se închine la Locurile Sfinte. Ajungând la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, a fost primit cu multă cinste de părinții mănăstirii. Înainte de adormirea sa, Cuviosul Sava cel Sfințit a proorocit următorul lucru: „După trecerea multor ani, va veni aici să se închine un episcop sârb, cu numele Sava; să-i dați bastonul meu și icoana «Maica Domnului care alăptează Pruncul»". Deci, când a intrat Sava în biserică, bastonul s-a desprins singur de la locul lui și a căzut înaintea Sfântului. Atunci părinții mănăstirii, cunoscând ca acesta este episcopul despre care le proorocise Sfântul lor părinte, au luat bastonul dimpreună cu icoana «Maica Domnului care alăptează Pruncul» sau «Galaktotropofousa» și le-au dat vestitului arhiepiscop al Serbiei. Tot atunci părinții mănăstirii i-au dăruit viitorului sfânt Sava, ca binecuvântare, sfânta icoană «Trihirusa», adică «Maica Domnului cu trei mâini». Aceste odoare le-a dus mai întâi în Serbia, iar mai târziu, în Sfântul Munte. În timpul de față, bastonul se află la chilia «Paterița», în apropiere de Schitul Sfântul Andrei, «Galaktotropofousa» la chilia «Tipikario» din Kareia, iar «Trihirusa» la Mănăstirea Hilandaru, făcând multe minuni.
Despre icoana «Trihirusa» se povestesc următoarele: în timpul împăratului Leon Isaurul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, se afla la Damasc un tânăr cu numele Ioan, care era printre cei mai apropiați oameni ai voievodul Damascului. Acest tânăr, fiind înzestrat cu dar de la Dumnezeu, se lupta mult apărând sfintele icoane nu numai prin cuvânt, ci și prin scrisori, întărind pe cei dreptcredincioși. Aflând despre acestea, împăratul Leon a căutat un scriitor iscusit, care să poată imita scrisul lui Ioan. Găsindu-l, a poruncit să scrie o scrisoare, ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan și adresată împăratului, având următorul conținut: „O, fericite împărate, să trăiești întru mulți ani! Deoarece la noi, în timpul de față sunt oarece neînțelegeri și cetatea este slăbită, vino cât mai curând cu oaste ca să o cucerești, căci îți voi ajuta și eu, pe cât voi putea".
Scriind acestea și multe altele, vicleanul împărat a mai făcut o scrisoare din partea lui, către voievodul Damascului, în care îl înștiința despre cum Ioan îl cheamă de multe ori să vină să ia cetatea, dar el (împăratul) având dragoste către voievod, nu vrea să strice relațiile de pace și, ca încredințare, a trimis și scrisoarea pe care o făcuse, ca și cum ar fi fost a lui Ioan.
Primind voievodul Damascului cele două scrisori, nu a priceput vicleșugul împăratului și mâniindu-se foarte, a chemat pe Ioan și i-a arătat scrisoarea, fără a-l lăsa să se dezvinovățească. Apoi a poruncit să i se taie mâna dreaptă, mână care de multe ori a scris apărând Biserica lui Hristos, după care a poruncit să o spânzure în piața orașului, spre a fi pildă pentru toți.
Ioan s-a retras și s-a închis în camera sa, tânguindu-se și rugându-se Maicii Domnului. Făcându-se seară, a rugat pe voievod, prin intervenția unor cunoscuți, să-i dea mâna tăiată, pentru a-și mai ușura mâhnirea și durerea. La rugămintea multora, voievodul s-a milostivit și i-a îngăduit să-și ia mâna. Stând singur în camera sa, Ioan se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, zicând: „Preacurată Stăpână, tu știi că pe nedrept mi s-a tăiat mâna; te rog, fie-ți milă de mine și tinde-ți dreapta ta și vindecă-mi dreapta mea, ca să o pot folosi pentru apărarea credinței". Plângând și rugându-se el multă vreme, a adormit puțin din cauza oboselii și atunci o vede în vedenia somnului pe Preasfânta Fecioară, zicându-i: „Iată, mâna ta este sănătoasă! Să o folosești după cum ai făgăduit și să nu mai fii de acum întristat". Zicând acestea, s-a făcut nevăzută. Deșteptându-se Ioan, a văzut că mâna lui era sănătoasă ca și mai înainte. Dar, din iconomia Maicii Domnului, un semn roșu rămăsese pe locul unde fusese tăiată. Atunci Ioan, plin de bucurie a început să mulțumească cu cântări de laudă Maicii Domnului, care nu l-a trecut cu vederea.
Făcându-se ziuă și aflând vecinii de cele întâmplate au spus și voievodului, dar unii din cei de pe lângă dânsul au zis că nu lui Ioan i s-a tăiat mâna, ci unui rob pe care l-a trimis Ioan în locul lui. Fiind în nedumerire, voievodul a trimis să-l cheme pe Ioan. Venind acesta, l-a întrebat de cele întâmplate și a cerut să-i arate mâna. Văzând semnul rămas, au cunoscut cu toții că s-a făcut o minune. Atunci voievodul, cunoscând nevinovăția lui Ioan, a vrut să-l ridice din nou la treapta cea dintâi, dându-i multe daruri, dar Ioan i-a zis: „Iartă-mă, dar eu nu pot să-ți mai slujesc de acum înainte. Vreau să mă duc să-mi închin viața lui Dumnezeu și să-i slujesc celei care și-a făcut milă cu mine".
Fiind silit de rugămințile lui Ioan, voievodul i-a dat voie să plece unde va voi. Atunci Ioan, făcând o mână din argint, după mărimea mâinii lui celei tăiate a lipit-o de icoana Maicii Domnului înaintea căruia s-a tămăduit.
Apoi, luând icoana cu el, s-a dus la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit, unde s-a călugărit, nevoindu-se mult și împodobind Biserica cu scrierile sale, fiindu-ne cunoscut sub numele de Sfântul Ioan Damaschin.
Această icoană când a fost adusă la Mănăstirea Hilandaru, a fost așezată mai întâi în Sfântul Altar. Nu se știe exact cât timp a stat în Sfântul Altar, dar schimbarea locului a fost în felul următor:
Murind starețul mănăstirii, s-au iscat neînțelegeri între frați, neștiind pe cine să aleagă. Unii doreau pe unul, alții pe altul și așa s-a făcut dezbinare în mănăstire, formându-se două partide. Într-una din zile, intrând paracliserul în biserică, a aflat icoana Maicii Domnului în strana starețului. Punând-o înapoi în Sfântul Altar, s-a repetat același lucru și în noaptea următoare. Atunci părinții, fiind convinși că este lucrarea unora dintre ei, au sigilat ușile bisericii, pentru a nu intra nimeni. A doua zi când au descuiat, au aflat din nou icoana Maicii Domnului în strana starețului. Fiind ei în nedumerire, s-a înfățișat înaintea lor un pustnic bătrân, pe care-l știau că are viață sfântă și le-a zis:
- M-a trimis Maica Domnului să vă spun ca de acum înainte să nu mai puneți stareț, că ea voiește să fie Stareța și ocrotitoarea mănăstirii.
De atunci, Mănăstirea Hilandaru nu are stareț, ci numai ajutor de stareț, care se ocupă cu organizarea mănăstirii. Atunci când au vreo trebuință, călugării merg și iau binecuvântare de la icoana Maicii Domnului.
Odată un călugăr grec, după ce și-a făcut rugăciunea de seară înaintea sfintei icoane și s-a dus să se odihnească, a avut următoarea vedenie: A văzut cete de călugări sfinți, plutind prin văzduh și lăudând pe Dumnezeu, iar în fruntea lor mergea Maica Domnului având îmbrăcăminte mohorâtă și în mână ținând sceptru împărătesc. Minunându-se și bucurându-se de cele văzute, a observat că în ceata din față erau călugării ruși, apoi călugării de celelalte naționalități: sârbi, români, bulgari... și la urmă era și ceata grecilor. Mirându-se de cele văzute, se gândea în sinea sa: „Oare cum se poate aceasta, ca aceștia să fie înaintea noastră? Doar Sfântul Munte este moștenirea noastră, iar aceștia sunt străini". Pe când gândea el acestea, a auzit o voce, zicându-i: „Cu adevărat, voi sunteți de ai casei, având Muntele acesta al vostru și trăind în odihnă; de aceea pierdeți din slava cerească. Iar rușii, împreună cu celelalte neamuri, rabdă mult mai multe decât voi, fiind înstrăinați de patria lor. De aceea și slava lor este mai mare".
Maica Domnului și-a ocrotit de multe ori mănăstirea, scăpând-o din multe primejdii. Niciodată nu au reușit să pătrundă înăuntru cei care au încercat să o jefuiască. Astfel s-a întâmplat și în 1828, când mănăstirea a fost asediată. Vrăjmașii au ținut mănăstirea înconjurată multe zile, dar n-au reușit să se apropie de zidurile ei.
La icoana «Maica Domnului care alăptează Pruncul» sau «Galaktotrofousa» un lucru este neobișnuit și anume: Sfântul Sava cel Nou a așezat-o nu în partea stângă a Ușilor împărătești, așa cum se obișnuiește în toată Ortodoxia, ci în partea dreaptă, unde se cuvine să stea icoana Mântuitorului.
În mănăstire se mai află o icoană a Maicii Domnului numită «Popskaia», despre care se păstrează următoarea minune:
Venind în mănăstire un oarecare om, a cerut să fie primit în viața de obște, dar fără să spună că face parte din eresul armenilor. El a fost rânduit cu ascultarea la bucătărie unde, urătorul de Dumnezeu și de frați, spurca bucatele fără de rușine. Neștiind nimic, părinții îl aveau la evlavie pentru osteneala și ascultarea pe care o făcea. După un timp a fost călugărit, iar mai târziu a fost hirotonit ieromonah. Acest ticălos, nebăgând în seamă dragostea părinților, își continua faptele lui cele urâte.
De ziua învierii, când părinții făceau litanie, mergând până la malul mării, a fost ales și pângăritorul ieromonah să ducă împreună cu altul acea sfântă icoană. Pe când se aflau la malul mării, o mână nevăzută l-a apucat pe ticălosul acela și, ridicându-l, l-a aruncat în valurile mării, care erau atunci foarte mari. Luptându-se cu valurile, striga în gura mare, mărturisindu-și faptele lui cele spurcate. Și așa strigând, a fost acoperit de valurile mării, primindu-și plata după faptele sale.
De atunci toate litaniile și toate slujbele de sfințire a apei se fac numai cu această icoană și pentru că numai ieromonahii au voie s-o poarte, monahii sârbi i-au dat acest nume simplu «Popskaia», care înseamnă «icoana preoțească» sau «icoana preoților».
La Hilandaru sunt aproximativ 25 de călugări.
